Am urmărit un teatru nescris atât de dăunător pentru românitate, încât personajul feminin penelist G.C. a „strălucit” într-un limbaj ieşit din comun, ajungând la sintagme de genul „Ponta dă foc României…” Ponta… Ochii ei ieşiţi din orbite, afumaţi de chimicale, păreau un stâlp în flăcări la picioarele căruia se transformau în tăciuni legi, reguli, virtuţi, constituţie, colegialitate.

Era un demaraj, de fapt, împotriva paşilor făcuţi înainte de un guvern ce-a cârpit prin părţile esenţiale, spărturile în moralitatea materială a alegătorilor, a tinerilor şi vârstnicilor. Niciun personaj din literatură nu i-ar fi putut face faţă. Citea, se-mbujora, fierbea. Şi-n toată această tevatură verbală, niciun cuvânt despre ţară, despre nevoile la zi ale populaţiei, ale miilor de absolvenţi în faţa cărora nu se deschide nicio alternativă, ale pensionarilor ce mor pe-o geană de speranţă, de grijă care nu mai vine. Puterea este atât de oarbă încât transformă sentimentele unor politicieni în cartuşe ce au o singură ţintă: satisfacerea propriilor interese. Despre această femeie, „literatura” de buzunar spune că ar întrece-o pe Elena, pe Ana Pauker (care, după cum se ştie, era dată de cercuri înalte ca una dintre cele mai impunătoare, culte femei din Europa etc. etc.). Personal nu cred, nu se pot face „poze” de moralitate la minut. Ea crede că i-a venit rândul, acum ori niciodată. De acord. E bine că are un ideal, o mireasmă spre putere, dar felul în care iese în faţă, gramatical, sintagmatic, ofensiv până la disperare, n-o ajută, mai ales că este secondată de un transilvănean ialomiţizat ce-a uitat că Transilvania se confruntă cu mârşăvii iedeologice, la suprafaţă sau absconse, care-i aruncă din când în când câte-o privire de buldog. Distinsa penelistă s-ar putea exprima simplu şi corect, gen: „Nimeni nu-i mai presus de lege. Ponta a greşit, Ponta s-a îmbogăţit, dacă este vinovat, conform statului justiţiar, trebuie să plătească. Aşa-i corect. Ulciorul nu merge după apă cu faţa spartă. (O metaforă pe care s-o împrumutăm!) Odată cu el trebuie să-şi dea demisia întregu guvern (propoziţiile nu-mi aparţin). Avem un preşedinte al ţării, el ştie ce trebuie să facă”. Simplu, nu? Pe înţelesul tuturor! La ce bun injuriile, cuvintele colorate? Zău aşa. Aş preţui-o altfel. Şi ca o sabie mereu unsă, cu fals discernământ, un anume M.R. iese în faţă, vorbeşte de credibilitatea, de supremaţia adevărului, uitând că poate conţine propria lui biografie politică, cu deplasări şi de la adevăr. Când îl auzim ne sare în privire Fundaţia Gojdu, felul în care îndemna maghiarimea să nu voteze pe X, pe Y şi-atât de multe altele. Are ochii injectaţi de căderea „proaspătă” a unui guvern, se crede untdelemnul ahtiat după autoritate şi supremaţie gastronomică şi-n spatele lui, prin tentacule absconse, prin dispreţ şi aroganţă, se continuă defăimarea acestei ţări. El este abeceul ambasadorilor, dă lecţii, se crede uns cu priorităţi ialomiţene. Nu-i aşa! Cei ce nu ţin cu poporul vor pieri… Se joacă un asemenea teatru de „care pe care” încât ţara-i de râpă, ţara-i arătată cu degetul în Europa uimită de felul fanariot în care neîndreptăţiţii se exprimă, o vând ca pe o neputincioasă. Ce să înveţe poporul? Dacă peştele de la cap se împute, atunci eliberaţi cotidianul de acest cap. Atâta timp cât fostul cotrocenizat preşedinte desfăşoară un spectacol tot mai nociv împotriva a tot ce mişună, înconjurat fiind de zeci de dosare impunătoare, care au încă „imunitate”, şi nu e lăsat adevărul să-şi spună cuvântul, politicul se va deteriora îngrozitor. Noul preşedinte se află între ciocan şi nicovală. Ne bălăcim politic în nămolul trădătorilor de virtuţi şi principii. Regretăm spusa unui distins prieten al culturii: „În viaţă totul se plăteşte. Ponta va plăti cu siguranţă dacă este vinovat. Aşa trebuie, aşa este cinstit”. Subscriem la aceste sintagme, resubliniind cuvintele „popor” şi „ţară”. Lecţia noastră supremă de democraţie. Justiţia nu trebuie să acţioneze în salturi politice, nu, ci mereu pe faţă, necruţătoare, cu toţi cei ce ne-au adus în acest val al deznădejdii. Să nu fie părtinitoare nici măcar cu ea însăşi! Aştept acel „lanţ uman”. Cuvântul lanţ are colosale conotaţii. Verigile lui vin din istorie, au urcat prin martirii neamului şi-au făcut prăpăd. Ţara nu vrea aşa ceva! Cine ne garantează acum, în iunie 2015?

Ion MĂRGINEANU

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Abrud Info și pe GOOGLE NEWS