abrudinfo, stiri abrud, informatii abrud

Acasă » Actualitate » Scrisoare deschisă domnului Cornel Napău, primarul comunei Bucium

Scrisoare deschisă domnului Cornel Napău, primarul comunei Bucium

Publicat în 19.07.2014 la ora 15:00

Primaria_BuciumPentru noi, cei pe care Dumnezeu ne-a binecuvântat încă de la venirea pe lume, alegându-ne parcă în mod preferenţial să ne naştem la ţară, şi în mod deosebit la munte, ce poate fi mai frumos decât satul în care ne-am născut şi am crescut, anii copilăriei încărcaţi cu amintiri ce nu pot fi egalate, darămite întrecute, în niciun fel, de cele ale semenilor noştri de la oraş.

Numai că odată cu scurgerea timpului şi trecerea bunicilor şi apoi a părinţior la cele veşnice, tot mai multe sunt satele de munte în care casele rămân pustii, copiii nu mai au şcoală iar cei chemaţi de Duhul Sfânt nu mai au parte, în ceasul morţii, de prezenţa unui duhovnic în faţa căruia să-şi facă ultima împărtăşanie. Doar ici şi colo mai vezi câte o bătrână sau vreun bătrân, gârboviţi de povara vremilor, care îşi duc amarul, rugându-se în fiecare zi la bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi ducerea lor cât mai grabnică în grădina sa. Mulţi au fost uitaţi până şi de copiii pe care i-au crescut iar gospodăriile, rămase părăsite, se năruie una câte una. În această situaţie este şi satul în care m-am născut, Bucium Muntari, un sat de munte care în curând va dispărea de pe hartă. Dacă altădată, aici, casele erau pline de copii, acum, cele mai multe au ajuns să se ruineze din cauza anilor mulţi de când sunt părăsite. Cea mai tristă dovadă o reprezintă imaginea dezolantă a şcolii unde, altădată, sub îndrumarea preotului Crişan şi a soţiei sale Elena, a învăţătorilor Ciama Ion, Ursu Gheorghe şi Ursu Nina, învăţau foarte mulţi copii iar acum este înconjurată de ciulini. Până şi ciorile care-şi făceau cuib în pomii puşi de preotul Crişan – de la a cărui moarte prin împuşcare, pentru a fi jefuit de banii pe care-i adunase în scopul cumpărării de alimente şi trimiterea lor soldaţilor români care luptau pe frontul de vest, se împlinesc anul viitor 70 de ani – s-au depărtat de acest lăcaş, aciuindu-se prin jurul caselor unor bătrâne care în „veşnicia” singurătăţii cu care se confruntă – unele văduve de mai bine de 50 de ani – se bucură de prezenţa şi cârâitul lor. Pentru cei rămaşi singuri, ca puiul cucului, graiul cu un semen de-al lor a devenit o raritate, uneori trecând zile întregi când nu au cu cine schimba o vorbă. Singurele vietăţi cu care vorbesc zilnic au rămas câinii, păsările din curte şi animalele de care nu vor să se despartă până în ceasul morţii.
În mijlocul satului încă se mai înalţă biserica, dar al cărui cimitir rămas în paragină cu greu îţi mai permite să identifici locul unde au fost depuse osemintele celor dragi, ceea ce, să-mi fie cu iertare, nu-i face cinste preotului care slujeşte în această parohie. Şcoala de numele căreia se leagă dascălii amintiţi mai sus, astăzi trecuţi la cele veşnice, este închisă de peste 15 ani, cu toate că, de aici, din vârf de munte, au plecat copii care peste timp au ajuns profesori universitari şi de liceu, doctori, ingineri, ofiţeri superiori şi chiar oameni politici de frunte, printre care l-aş aminti pe regretatul istoric şi prof. universitar dr. Nicolae Jurca.
napau_cornel_primar_buciumDomnule primar, pentru locuitorii satului Muntari, în ultimii 100 de ani – în afară de şcoală, acum desfiinţată – statul nu a făcut prea multe lucruri. Biserica este ctitoria oamenilor, ca de altfel mai peste tot în satele româneşti. Căminul cultural este opera sătenilor, cooperativa de consum, cum i se spunea atunci, a fost făcută prin efortul oamenilor, stâlpii de curent au fost înşiruiţi de-a lungul liniei, pe cheltuiala lor. În iernile grele, niciodată şi nimeni nu s-a interesat dacă aceşti oameni mai trăiesc, dacă au ce mânca sau nu, aşa cum vedem că se întâmplă acum, iarnă de iarnă, în unele sate. Drumul, din centrul satului, de la biserică, până la cel care merge la Roşia Poieni şi l-au făcut singuri, ajutaţi, e drept, de fostul director de la mina Roşia Montană, Toderaş Alexandru – după mamă muntărean.
Nu ştiu ce le-aţi promis muntărenilor în campania electorală, fiindcă sunt convins că majoritatea dintre ei v-au votat. Ar fi extraordinar dacă acest drum s-ar putea asfalta, este mai puţin de 2 km. Poate nu ştiţi, dar mulţi dintre cei plecaţi şi-au abandonat casele moştenite de la părinţi tocmai datorită lipsei acestui drum de acces. Până şi mormintele celor trecuţi la cele veşnice, care cu greu mai pot fi identificate sunt o dovadă a lipsei acestei infrastructuri.
Muntărenii nu au nevoie de canalizare, de gaz, de parcuri, de introducerea apei potabile, de telegondole etc. dar cred că au nevoie de acest drum.
Vă felicit, domnule primar, pentru proiectele pe care vi le-aţi propus şi realizat în celelalte sate ale comunei, dar poate reuşiţi să faceţi ce v-am sugerat şi pentru muntăreni. Aşa cum îl cunoaştem toţi pe preşedintele Consiliului judeţean, domnul Ion Dumitrel, un om de toată isprava, sunt convins că v-ar sprijini în realizarea acestui proiect dacă veţi apela la sprijinul domniei sale. „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”, spune un percept biblic. Poate că este valabil şi în sfera socială atunci când avem proiecte viabile şi ştim la cine să apelăm.
Mulţumesc redacţiei ziarului Unirea pentru posibilitatea de a mă putea exprima.

Cu multă consideraţie,
Pensionar Eugen URSU

Acest articol a fost citit de 2507 ori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Completează termenul lipsă * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.