Când moare un pensionar din zonă e jale mare, deoarece atrage după sine o întreagă tragedie a copiilor şi nepoţilor

Din 6 august şi până la începutul lunii septembrie, minerii din România (atâţia câţi au mai rămas…) îşi tot serbează ziua. Minerii din toate bazinele carbonifere ale ţării i-au comemorat, la 6 august, pe ortacii lor ucişi în timpul grevei de la Lupeni din 5-6 august 1929. Această grevă a fost prima mare acţiune colectivă de protest al muncitorilor, din timpul crizei economice (1929-1933). Greva a degenerat atunci în numeroase acte de violenţă, în urma cărora au fost ucişi peste 20 de muncitori şi mulţi alţii au fost răniţi. De atunci, ziua de 6 august a devenit oficial Ziua Minerului, având semnificaţia comemorării victimelor care s-au jertfit în luptele pentru obţinerea unor condiţii de muncă şi viaţă mai bune. Totodată, sunt comemorate victimele numeroaselor accidente de muncă din minerit. În Valea Jiului s-a sărbătorit în 6 august Ziua Minerului, în Gorj însă s-a sărbătorit în 15 august, de Adormirea Maicii Domnului. În ultimii ani, Bazinul Minier Motru a rămas singura zonă în care această zi este sărbătorită prin organizarea de mese festive şi hore în curtea unităţilor miniere.
În fostele localităţi miniere din Munţii Apuseni, pe vremuri printre cele mai prospere din Ardeal, Ziua Minerului este acum una ca oricare alta.

Mai degrabă, petrecerile se ţin cu ocazia Sf. Marii decât pentru aniversarea unei meserii deja aproape dispărute. Până anul trecut, la Roşia Montană, RMGC-ul îi sărbătorea cu fast – la începutul lunii septembrie – pe foarte puţinii truditori din măruntaiele pământului din zonă. Anul acesta, sărbătoarea e sub semnul întrebării.
În toată zona Munţilor Apuseni, situaţia nu este deloc una aurie.
Primăriile nu mai au bani la buget pentru investiţii în comunitate, iar tot mai mulţi tineri sau mai puţin tineri au plecat în străinătate. Majoritatea localităţilor de tradiţie din Apuseni au fost „ridicate” în jurul exploatărilor miniere. Acum sunt într-o situaţie disperată. O meserie veche de mii de ani, transmisă din tată-n fiu, mineritul, împreună cu tradiţiile sale, este în pragul dispariţiei. Zonele monoindustriale nu prea au alternativă. Lemnul din păduri se cam termină. Din agricultură, acolo unde terenul permite, majoritatea oamenilor se descurcă atât cât să-şi asigure traiul în gospodărie. Oamenii cresc de obicei o vacă, două, câte un porc şi câteva păsări de curte. Astfel asigură traiul zilnic al familiei şi dacă au noroc, la sfârşit de săptămână, mai vând câteva bucăţi de caş, ceva lapte şi smântână în piaţă. Pentru că în zonă nu există – în ciuda tuturor promisiunilor – unităţi specializate, moţii nu prea au unde să îşi valorifice produsele. Poţi să-i numeri pe degete pe cei care pot spune că au amenajat o fermă adevărată în Apuseni. Oamenii îşi doresc în continuare, în zonă un abator autorizat, o fabrică de procesare a laptelui, însă de mulţi ani, acestea sunt doar poveşti.
Ce s-a întâmplat cu mineritul, un domeniu unde lucrau localnici din multe localităţi ale Apusenilor: Abrud, Baia de Arieş, Roşia Montană, Bucium, Ciuruleasa, Câmpeni, Lupşa, Avram Iancu, Vadu Moţilor, Zlatna etc.?
Foştii ortaci au primit la închiderea minelor plăţile compensatorii, însă banii s-au terminat de mult, iar oamenii au ajuns să trăiască de pe o zi pe alta. Cei care au avut norocul să apuce o pensie din minerit, îi întreţin acum pe copiii sau nepoţii care nu au un loc de muncă. Cineva din Baia de Arieş îmi spunea că e jale mare când un pensionar din localitate moare. Tragedia umană, firească, a trecerii în nefiinţă, atrage după sine încă trei-patru tragedii personale: respectiv a copiilor şi nepoţilor care trăiau de pe urma pensiei răposatului. Iar finanţele se reduc drastic pentru că în Baia de Arieş sau din oricare localitate minieră a Apusenilor nu prea mai ai de unde ieşi la pensie…
Clădirile fostelor exploatări miniere, cu pereţii scorojiţi şi tencuiala căzută, cu salopete, căşti, cizme şi felinare abandonate la întâmplare, acum sunt doar relicve triste ale minelor care altădată aduceau bunăstare oamenilor şi comunităţilor din Munţii Apuseni. Rar mai vezi câte o locomotivă, un vagonet ruginit care au scăpat de îndeletnicirea de subzistenţă post-decembristă a unora: furatul şi vândutul fierului vechi la centre de colectare. Liniile de cale ferată pe care circulau vagoneţii cu minereu au dispărut şi ele, tot la fier vechi, iar acolo unde au scăpat câteva bucăţi, au fost năpădite de bălării sau de construcţii ilegale.
La Baia de Arieş, monumentul din parcul fostei exploatări miniere, dedicat Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, înfruntă trist vremea şi vremurile grele. Inscripţia de pe monument, „În mină-i Dumnezeu cu noi”, e depăşită. Poate că în mină a rămas doar Dumnezeu, în schimb prelungit, pentru că de băieşi pe care să îi mai poată ocroti, nici vorbă. Miile de ortaci nu mai trec acum pragul exploatărilor miniere. Poate Dumnezeu va ieşi totuşi din catacombe şi va vedea că la suprafaţă ortacilor le este mult mai greu acum, decât în adâncurile unde sfredeleau pe urma “vânei” de aur.
Ortacii de atunci au ajuns acum muritori de foame. Unii au plecat în ţări străine să câştige o bucată de pâine pentru familii. O pâine amară printre străini, departe de cei dragi, în condiţiile în care la ei acasă, resursele naturale, aurul pe care l-au scos din pământ atâtea generaţii, nu le mai aduce bunăstarea de altădată.

Nicoleta IDITA-TOMUŢA

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Abrud Info și pe GOOGLE NEWS