Nu ştim cât este legendă sau adevăr, mit sau realitate, despre presupusul blestem al lui Decebal, dar ceea ce ştim cu siguranţă este că tot ce se spune despre sfârşitul celor care au năvălit asupra noastră de dragul strălucirii aurului s-a adeverit.

Cele două mari imperii, Imperiul Roman cât şi cel Austro-Ungar, care, potrivit documentelor istorice, au jefuit Dacia de cea mai mare cantitate de aur, s-au destrămat. Până şi Uniunea Sovietică, pentru mârşăvia de a nu ne mai fi returnat tezaurul constând în 93,4 tone de aur, dintre care 2,4 tone erau lingouri, dus la Moscova spre păstrare, în 1916, s-a destrămat. Parcă nu am fi avut destui munţi unde să-l îngropăm astfel încât numai Zamolxis, cel care ne-a blagoslovit cu acest dar, după credinţa lui Decebal, să ştie unde este ascuns, l-am dat ruşilor să aibă grijă de el. Şi ca să mergem până la capăt cu pedepsele, până şi micii căutători de comori postdecembrişti, care au îndrăznit să-şi încerce norocul prin părţile noastre scormonind pământul, şi chiar descoperind mai mulţi cosoni şi brăţări dacice, şi-au primit pedeapsa binemeritată, ca semn al dreptăţii pentru însuşirea a ceea ce nu le aparţine şi poate a respectului pentru munca celor care s-au trudit în adâncul pământului să-l scoată la suprafaţă, unde numai ei şi şobolanii sunt în stare să supravieţuiască.
Pentru ca istoria să nu se mai repete iar urmaşii foştilor invadatori să stea la ei acasă, graţie unui mare om de afaceri român, Iosif Constantin Drăgan, care a finanţat lucrările basoreliefului cu chipul lui Decebal (Decebalos), ieşit parcă dintr-o stâncă, la Cazane, stă de strajă la unul dintre hotarele vechii Dacii, avertizându-i parcă pe străinii acestui neam, care îndrăznesc să treacă Dunărea: „Aceasta-i ţara mea, iar dacă veniţi aici după aurul pe care Zamolxis ni l-a dăruit nouă, dacilor, întoarceţi-vă acasă. Niciodată şi nimeni nu se va mai putea bucura de strălucirea lui decât noi şi urmaşii urmaşilor noştri din spaţiul carpato- danubiano – pontic”. Sub capul lui Decebal este o inscripţie latină care spune ”DECEBAL REX – DRĂGAN FECIT” (Regele Decebal – făcut de Drăgan).
După povestea cu tezaurul dus spre păstrare la Moscova şi odată cu venirea comuniştilor la putere, în urma „masacrării” alegerilor din 1946 şi căderea României sub cizma lui „Alioşa” de la răsărit, începe o etapă de „moarte lentă” a minerilor din zona Munţilor Apuseni, ca de altfel a tuturor locuitorilor din această ţară. Mulţi dintre ei, poate cei mai buni specialişti într-ale mineritului auro – argintifer, tentaţi de salariile mari pe care ruşii le dădeau la minele de exploatare a uraniului de la Gârda Huzăreşti, Băiţa Bihor sau la cele de la Ciudanoviţa şi Lişava, din Caraş-Severin, pe care puseseră stăpânire, s-au transferat acolo fără să ştie ce le oferă soarta în viitorul apropiat. Şi pentru a-i îndemna la mai multă muncă, în anul 1948, comuniştii au scos pe piaţă o serie de ordine şi medalii de tip nou cu care prosteau lumea pentru a se alinia la măreaţa operă de construcţie socialistă în România. Este vorba despre Ordinul muncii clasa I, clasa a II-a şi clasa a III-a; Medalia muncii; Meritul cultural şi Steaua RPR. Pe lângă acestea, ruşii îi plăteau foarte bine astfel că, la minele din Ciudanoviţa şi Lişava, unde lucrau foarte mulţi mineri, precum şi la cea din Bucium Muntari, se organizau aşa-zise „Înaintări rapide”. Astfel, cei mai destoinici mineri se organizau în brigăzi rapide, angajându-se ca într-o lună de zile să înainteze cu galeria 100 m liniari. La altă mină, alţii se angajau să străbată şi mai mult şi cam aşa a început ca întrecerea socialistă să prindă contur în mineritul din România, având drept momeală aceste ordine şi medalii şi, evident, banii pe care-i câştigau.
Pentru realizarea planului lucrau 12 ore cu 24, pe schimb, şi dacă îl îndeplineau primeau până la 12.000 de lei lunar. Pentru a avea un termen de comparaţie am să vă spun că un învăţător debutant, cum era fratele meu mai mare, în 1953, avea un salariu de 350 de lei pe lună. Cum se spune că banii n-aduc fericirea, sfârşitul acestor oameni avea să fie devreme, foarte puţini dacă apucau 50 de ani.
Începuturile comunismului nu au adus nici pentru băieşii de la minele auro – argentifere condiţii mai bune, astfel că majoritatea celor care lucrau aici ca mineri în subteran, aveau să sfârşească şi ei în floarea vârstei, pentru ca în cele din urmă, nici butelia de oxigen să nu le mai fie de folos, murind asfixiaţi sub privirile îngrozite ale soţiilor şi copiilor, mulţi dintre ei încă minori. Ceremonia de înmormântare, foarte somptuoasă, vroia să dea impresia unui eveniment de mare onoare, familiile care solicitau erau onorate la aceste ceremonii de fanfara minerilor, cel puţin aşa era la Roşia Montană.
Luând modelul fraţilor de la răsărit, în 1951 a apărut şi la noi ordinul „Marele Stahanovist”, după modelul sovietic, Stahanov fiind un miner a cărui echipă ar fi depăşit planul anual la producţia de cărbune de 7 ori. Acest ordin avea menirea să-i îndemne pe români la o întrecere permanentă pentru realizarea şi depăşirea planurilor anuale, devenite din ce în ce mai mari. În goana după ordinele şi medaliile stabilite, la care se mai adăugau şi premiile, cei din funcţiile de conducere recurgeau la diferite metode inumane pentru realizarea planului, dar mai ales pentru depăşirea lui, care devenise o modă a anilor 50 – 60. Astfel, şi în mineritul aurifer, una dintre măsurile de înaintare rapidă şi sporirea cantităţii de minereu auro-argintifer brut era perforarea pe uscat, contrar tuturor normelor de protecţie a muncii, deoarece se producea foarte mult praf, greu de suportat, motiv pentru care, după câţiva ani de muncă, în aceste condiţii, foarte mulţi erau pensionaţi cu silicoză de gradul II, dată de la care îşi puteau calcula cu aproximaţie sfârşitul. Pare curios, dar există şi astăzi multe femei, văduve de peste 50 de ani, rămase cu povara creşterii a doi – trei sau poate chiar mai mulţi copii, de unele singure. Soarta acestor mineri ar fi avut-o şi tatăl meu, foarte priceput într-ale mineritului, dacă întâmplarea nu ar fi făcut să aibă şef un inginer pe nume Rusu, un om cu suflet mare, care ştia că acasă îl aşteaptă în fiecare zi 4 copii minori şi o soţie care ar fi rămas fără nici o speranţă în viaţă dacă stâlpul casei, bărbatul, pleca prea de timpuriu în lumea fără de sfârşit. Fiind pus în situaţia să aleagă între a accepta Ordinul Muncii clasa lll-a sau să meargă la Şcoala de maiştri mineri, la Abrud, inginerul l-a sfătuit: ”Trăiene, du-te la şcoală, că ai acasă copii de crescut”, şi ce noroc că tata l-a ascultat. A scăpat vreo 10 ani de praful din ortul de lucru şi astfel a ajuns să se pensioneze de bătrâneţe şi să mai traiască încă 23 de ani după pensionare, până la 73 de ani, o vârstă la care nu mulţi care începuseră mineritul la 13 ani, lucraseră în trei schimburi, numai în subteran, şi făcuseră zilnic cca 10 km dus-întors până la baie, aşa cum o făcuse el, reuşeau să o apuce. A murit în 1981, cu sufletul împăcat că şi-a văzut toţi cei patru copii cu familii şi aranjaţi la casele lor, ba mai mult, i-au dăruit în total şi 6 nepoţi.
Şi dacă foarte mulţi mineri au plătit cu preţul vieţii această muncă, unii stingându-se prea tineri, nici femeile acestora nu au avut mai puţin de suferit. Zilnic, după ce dădeau găurile, asta însemnând împuşcăturile de la sfârşitul şutului, aşteptau cu sufletul la gură întoarcerea soţilor. Dacă se întâmpla să întârzie o jumătate de oră, acesta era un prim semnal că s-a întâmplat ceva rău, fiind pregătite din clipă în clipă să plece înspre mină şi rugându-se din adâncul sufletului să nu cumva să se fi rupt baia peste ei.
Odată cu goana după strângerea aurului de la particulari şi predarea către Banca Naţională, a început şi vânătoarea minerilor care erau în vizorul miliţienilor. În toiul nopţii, jăndarii dădeau buzna în casă şi-i ridicau pe presupuşii deţinători, fără nici un fel de mandat, ba mai mult, scotoceau totul, doar, doar or găsi ceva. A doua zi se ducea vestea în tot satul că pe cutare a lui… „l-or ridicat-o jăndarii şi l-or dus la Abrud”, acolo fiind prima etapă de tortură. Cei care nu cedau presiunilor erau duşi la Aiud, unde metodele de interogare erau mult mai drastice.
Ca o măsură de precauţie şi pentru a li se pierde urma, mulţi mineri luau drumul şantierelor din ţară, unii ajungând chiar până la Comăneşti. Nemaiştiindu-se de soarta lor, erau ridicate, în schimb, femeile şi duse în prima etapă la Tribunalul din Abrud. Este şi cazul mamei mele, care a fost arestată în mai multe rânduri, luând-o în toiul nopţii de lângă noi, cei patru copiii minori, prima dată eu având în jur de 2,5 – 3 ani. Cu toate represaliile regimului nou creat, de intimidare cu forţa, au existat şi o serie de oameni care nu au acceptat batjocura comuniştilor, motiv pentru care s-au opus pe faţă acelui regim, plătind, în schimb, cu preţul vieţii. Este vorba despre cea mai vestită familie din Bucium Muntari – Poiană, familia lui Alexandru Macavei şi soţia sa, Terezia. Oameni cu stare materială bună, Alexandru Macavei şi Terezia au reuşit să crească 8 copii, 4 băieţi şi 4 fete. Băieţii au făcut şcoli înalte, absolvenţi de facultate: Viorel, cel mai mare absolvent de drept şi avocat la Timişoara, Nicolae (Nicula), cum îi spuneau sătenii, a fost comisar la Siguranţa din Bucureşti, Traian, de profesie inginer, şi Alexandru (Lisăndrică), absolvent al Academiei Comerciale. În afară de Viorel, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a murit la Canal, în 1952, toţi ceilalţi trei au sfârşit prin împuşcare, doi dintre ei în 1949 şi Traian în 1950. Prigoana împotriva lor a început imediat după venirea comuniştilor la putere, fiind dislocaţi din funcţiile pe care le deţineau la locul de muncă pentru „greşeala” părinţilor de a fi buni gospodari, deţinători de ştreampuri şi a unor părţi de baie, cum era la modă atunci prin părţile noastre. Şi astăzi muntărenii le mai păstrează vie memoria, iar dacă cineva este întrebat: cine a fost doamna Mariana, din Poiană, toţi îţi vor spune: soţia lui Traian, unul dintre cei mai bravi luptători anticomunişti din Munţii Apuseni.
Aceste fapte pot fi catalogate ca făcând parte din tragedia aurului şi a aurarilor din „Ţara de Piatră”, fapte pe care urmaşii noştri ar trebui să le ştie şi să le transmită mai departe, pentru ca aceste pagini însângerate din istoria neamului nostru să nu se mai repete.

Pensionar Eugen URSU,
Alba Iulia

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Abrud Info și pe GOOGLE NEWS