Unda verde pentru proiectul aurifer încurajează investitorii străini

Guvernul a dat undă verde proiectului minier de la Roşia Montană după ce timp de 15 ani s-a tot amânat luarea unei decizii. Faptul trebuie salutat şi apreciat fie şi dintr-o minimă datorie morală faţă de cei care din 1997 au investit în zonă câteva sute de milioane de euro, în special în reabilitarea şi consevarea patrimoniului istoric şi cultural al localităţii, a vestigiilor romane cu precădere. Din acest punct de vedere putem spune chiar că totul este în ordine şi că nu se distruge absolut nimic, astfel că cei care sunt împotriva proiectului ar trebui să nu mai arunce pisica moartă în curtea arheologiei, după cum au apreciat şi membrii Comisiei permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO. Din punct de vedere tehnic, economic şi financiar, cât şi social, dar mai ales al mediului şi ecosistemului, Guvernul României a negociat binişor cu investitorul şi a reuşit să ducă oferta la locul dorit de statul român, care a obţinut mai multe concesii şi avantaje dar şi-a asumat şi o serie de obligaţii noi. Potrivit noului acord, Roşia Montană Gold Corporation va transfera cu titlul gratuit statului român, o cotă de 5,68% ajungând astfel la 25% din acţiuni. Statul român a mai obţinut şi o redevenţă de 6 la sută faţă de 4% cât era iniţial. Este o redevenţă de top, printre cele mai ridicate din lume. Iată, de exemplu, Finlanda şi Suedia percep o redevenţă între 0% şi 2%, Rusia solicită 6%, Australia are o redevenţă variabilă între 0% şi 2,5 la sută, în Brazilia este de 1 la sută, iar în Chile între 0% şi 14%, potrivit unui raport realizat de compania de consultaţă Pricewaterhouse Coopers în 2012. În Asia, China are un sistem prin care statul ia între 5 şi 7 yuani (0,6 – 0,85 euro) pe tonă drept taxă de resurse, între 6,50% şi 4% ca o compensare, plus o serie de sume percepute pentru drepturile de explorare şi exploatare. În Africa, Congo şi Ghana au redevenţa de 5%, iar în Republica Democrată Congo ea se ridică la 2,5%. În Tanzania, redevenţa este de 4,4%, pe când în Africa de Sud se ridică între 0,5 la sută şi 5%. În India ea se ridică la 2% plus o anumită sumă, în vreme ce investitorii din Indonezia folosesc 3,5 la sută. Kazahstanul percepe o taxă de extracţie de 5%, iar SUA percep, într-un sistem complicat, între 2% şi 5%
Am făcut acest tur al redevenţelor prin ţările care exploatează aurul pentru a putea compara şi analiza mai la rece avantajele şi dezavantajele afacerii în care redevenţa este un pion central. Precizăm că statul român poate încasa această redevenţă fie în bani, fie în natură, adică în aur.
Proiectul Roşia Montană va genera pentru bugetul de stat şi cele locale, sub formă de taxe şi impozite, un total de 2,3 miliarde de dolari, la un preţ de 1200 de dolari pe uncie. Sumele obţinute în urma acestui proiect nu vor merge într-un buget naţional unde să nu mai poată fi urmărite, ci întregul buget va merge spre dezvoltarea durabilă. Beneficiul total estimat pentru România se ridică la 5,2 miliarde de dolari. Vor fi extrase circa 300 de tone de aur şi 1500-1600 tone de argint. În acest moment, Finlanda extrage 6 tone pe an, iar Suedia 5 tone. România, cu 13 tone de aur produse pe an, ar fi lider şi cel mai mare producător de aur din Europa. De asemenea, utilajele şi tehnologiile de vârf ce ar împânzi munţii ar ridica cultura tehnică a zonei, iar managementul performant ar fi o sursă de inspiraţie şi pentru moţi.
Acestea ar fi, în linii mari, „cotaţiile” afacerii Roşia Montană în plan economic şi financiar. Dar primul şi aproape cel mai important factor de care trebuie să ţinem seama este cel social. Toţi primarii din Munţii Apuseni vor investiţia şi vor locuri de muncă, aproape 2.300 în faza de construcţie şi 900 în cea de execuţie, astfel ca oamenii să aibă de lucru, iar tinerii să nu mai plece din ţară, care riscă să se depopuleze. Impactul social va fi însă mult mai mare, pentru că sute de alte firme şi firmuliţe vor lucra pentru giganticul combinat aurifer, în sfera serviciilor, începând de la casă, masă, comerţ, sănătate, educaţie, aprovizionare tehnico-materială, carburanţi, turism şi activităţi cultural-artistice şi sportiv-recreative. Adică, aşa cum odinioară Roşia Montană şi Abrudul, unde au trăit şi muncit împreună români, unguri, evrei, germani, polonezi au fost localităţi prospere, tot aşa comunităţile de azi pot deveni, la fel ca întreaga zonă, ca întreg judeţul şi ţara, tot mai prospere căci un tezaur de 300 de tone de aur (de trei ori mai mult decât are în depozite Banca Naţională a României) şi 1600 de tone de argint, nu poate genera decât prosperitate pentru toţi cei care concură la proiectul Roşia Montană. Aurul de aici nu poate zace în pământ, ca talanţii, iar moţii să plece în alte ţări, la cules de căpşuni şi spălat de buzi şi cururi străine, când îşi pot asigura, acasă la ei, un loc de muncă, continuând o tradiţie veche, care are acum marea şansă de a susţine din nou zona printr-un minerit modern, performant, responsabil şi din care să aibă parte dreaptă şi să fie mulţumită toată lumea şi în special cei care trăiesc pe munţii de aur din Apuseni. S-ar putea asigura astfel dezvoltarea durabilă a Ţării Moţilor, căci, numai bunul Dumnezeu ştie exact cât aur există aici, dacă de 2000 de ani, de la daci şi romani, ce să mai vorbim de austrieci şi ruşi, filonul de aur este tot mai ademenitor!
l După 2000 de ani de jecmănire, moţii îşi cer partea leului
Când Imperiul Roman a cucerit Dacia, principala bogăţie vânată a fost aurul de la Roşia Montană (Alburnus Maior) şi de la Zlatna (Ampelum), aur exploatat şi păzit cu ajutorul soldaţilor lui Traian din castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina din Alba Iulia. Romanii au cărat din Dacia 300 de tone de aur, astfel că Roma a ajuns cel mai frumos şi bogat oraş din lume, iar moneda romană, cea mai dodoloaţă şi strălucitoare.
Când, după 1600 de ani, Imperiul Habsburgic a pus stăpânire pe Transilvania, austriecii au dezvoltat şi modernizat, în primul rând, mineritul aurifer (din cei peste 100 de kilometri de galerii, doar un sfert sunt de pe vremea romanilor, cei mai mulţi sunt austrieci), au construit uzina de la Zlatna şi au ridicat la Alba Iulia cea mai mare cetate militară din Europa, tot pentru a proteja şi apăra producţia de aur din Munţii Apuseni.
Nici romanii şi nici austriecii nu i-au întrebat pe daci şi respectiv pe români, ca să nu mai vorbim de moţi, dacă sunt de acord sau nu cu exploatarea aurului sau mai corect şi adevărat spus, cu jecmănirea lui. L-au luat tot, cât au putut mai mult, astfel că oraşe ca Roma şi Viena, ca şi Italia şi Austria, au ajuns nu întâmplător printre cele mai bogate oraşe şi ţări ale vremii, pline de palate, care de care mai strălucitoare, ridicate prin sudoarea şi aurul moţilor lui Horea, Cloşca şi Crişan, ori Avram Iancu.
Acum, aurul de la Roşia Montană şi din Munţii Apuseni este pe cale să fie exploatat şi valorificat tot de nişte forţe străine ţării, de data aceasta nu de imperii ci, în ton cu vremurile noi ale globalizării, de aşa-zişi investitori strategici ce au împânzit lumea în căutare de materii prime cât mai preţioase. De data aceasta, au venit aici după aur canadienii şi ei o fac nu cu forţa armelor, ci cu aceea a banilor, a  dolarilor care sunt până la urmă nişte simple hârtii, fără acoperire în aur, aşa cum sunt cam toţi dolarii nord-americani. Iar banii sunt ca şi aurul, ochiul dracului! Aşa că statul român trebuie să caşte bine ochii în afacerea Roşia Montană, dacă nu este în stare să-l exploateze şi să-l tezaurizeze, ori să-l vândă direct ca o companie de stat onorabilă, gen OMV sau MOL sau Gazprom. Şi cred că, după cum a fost negociat contractul cu canadienii, statul român a făcut unele progrese, vizavi de afacerea Petrom, de exemplu. Oricum, dacă avem în vedere că statul român deţine 25 la sută din afacere, înseamnă că din cele 300 de tone de aur, noi ar trebui să ne alegem cu circa 75 de tone, la care s-ar mai adăuga vreo 20 de tone, redevenţa plătită în natură. Deci circa 100 de tone de aur, din cele 300 ar reveni statului român. Este o cantitate considerabilă, obţinută în condiţiile în care nu investeşte nici un leu în această afacere. Adică, aşa cum aurul de la Roşia Montană a picat din cer, tot aşa 100 de tone ar pica pe gratis şi ar prinde bine în tezaurul Băncii Naţionale a României.
Aşa gândesc şi socotesc mulţi dintre noi şi mai ales moţii noştri. Şi aşa ar fi corect şi cinstit să se întâmple. Numai că regulile şi ingineriile economiei de piaţă sunt nebănuite. Aşa că statul român trebuie să-şi ia toate măsurile de precauţie, ca să nu asistăm la o nouă afacere gen Bechtel.
De asemenea, pentru dezvoltarea durabilă a zonei, post-exploatarea minieră, ar trebui ca toţi banii încasaţi din taxele şi impozitele locale să fie investiţi în crearea de noi locuri de muncă în agricultură, împăduriri, mediu, infrastructură şi turism, astfel că frumuseţea Munţilor Apuseni să nu fie afectată şi să rămână la fel de strălucitoare ca şi aurul! Pentru aceasta, cred că onor Guvernul şi Parlamentul ar trebui să aibă în vedere solicitarea administraţiilor locale, a primăriilor, pentru acordarea unui procentaj de 20 la sută din câştigul statului român, prin bugetul anual, pentru dezvoltarea economică şi socială a Munţilor Apuseni!

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Abrud Info și pe GOOGLE NEWS