Acasă » Actualitate » Tragedia aurului din Munţii Apuseni – între legendă şi realitate

Tragedia aurului din Munţii Apuseni – între legendă şi realitate

Publicat în 03.02.2015 la ora 11:00

vasile mogaArticolul intitulat „Tragedia aurului în Munţii Apuseni”, cu fantastica poveste a nababului dac Cotylius Bruda, cel mai faimos exploatator al minelor de aur din Ţara Moţilor, publicat recent în ziarul Unirea, a stârnit un interes deosebit în rândul cititorilor, inclusiv al unor istorici.

Ca dovadă, reputatul istoric şi arheolog albaiulian, dr. Vasile Moga, cel ce a realizat unele dintre cele mai importante descoperiri arheologice din perioada daco-romană pe teritoriul judeţului Alba şi nu numai, dar care a cercetat personal şi zona Abrudului între anii 1977 – 1978, îndeosebi fortificaţia romană din zona Cetăţeaua din dealul Ştiurţului, ne-a trimis la redacţie un interesant articol cu privire la rezultatul cercetărilor arheologice de aici. Format la şcoala marilor istorici universitari de la Cluj-Napoca – Adrian Daicoviciu, Dumitru Protase, Ion Glodaru şi alţii, dar şi a lui Ion Berciu,  unul dintre marii directori ai Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia (1938-1949), Vasile Moga este cel ce a scos la lumină, la Alba Iulia, vestigiile Castrului Legiunii a XIII-a Gemina şi ale porţii „Porta Principalis Dextra”, unele în zona Cetăţii dacice de la Căpâlna şi altele, pe care din lipsă de spaţiu nu le putem enumera aici. Ca urmare a activităţii sale susţinute ca istoric şi arheolog, dar şi a carierei universitare (conferenţiar universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918”), este semnatarul unor cărţi de o mare însemnătate ştiinţifică, dintre care aminitim doar câteva: „Din istoria militară a Daciei Romane – Legiunea a XIII-a Gemina” (1985), „Monografie – Castrul Legiunii a XIII-a Gemina” (1988), „Monografia cetăţii dacice Căpâlna” (coautor) sau „Aurul la romani” (2004). Şi după cum vă veţi dumiri, după ce veţi lectura articolul domniei sale, la Abrud există, într-adevăr, unele vestigii din perioada daco-romană care, credem noi, dar şi domnul dr. Vasile Moga, ar merita, cel puţin de aici înainte, să fie puse în valoare de către cei de la Ministerul Culturii sau administraţia orăşenească Abrud. Lectură plăcută.

În cotidianul „Unirea” din 14 ianuarie 2015, dl. Tinu Mateş semnează documentarul intitulat „Tragedia aurului din Munţii Apuseni” ce prezintă câteva extrase din cartea cu acelaşi nume scrisă de istoricul Ion Rusu Abrudeanu. O primă ediţie a volumului a văzut lumina tiparului în anul 1934, acesta fiind reeditat prin anii 2003-2004 la Editura „Napoca Star” din Cluj. Fără să intrăm în detalii, trebuie spus că autorul a mai scris „Aurul României”, 1933 şi este cunoscut în literatura istoriei prin paginile „Moţii – calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit”, 1929, dedicat acestui neam dârz, cu un trecut ce se pierde în negura vremurilor.
Mărturisesc că am citit în două rânduri, în urmă cu un deceniu, cartea ce are ca subiect aurul Apusenilor, o dată după volumul xerografiat de care pomeneşte Tinu Mateş şi a doua oară ediţia apărută în editura clujeană (deschid aici o paranteză spunând că am parcurs cele două ediţii la Roşia Montană, aflându-mă la săpăturile arheologice derulate aici între anii 2000-2006, după ce tot aici, pentru a simţi spiritus loci am reluat cu reală plăcere Arhanghelii şi nuvelele părintelui scriitor Ion Agârbiceanu, dar şi romanul lui Ovidiu Bârlea, originar din Mogoş, „Şteampuri fără apă”, a cărui acţiune se derulează într-o altă zonă auriferă a Apusenilor, respectiv la Bucium.
Evident că nu mi-am propus să prezint tragedia aurului din simplul motiv, întemeiat de altfel, anume acela de a invita pe virtualii cititori (câţi or mai fi rămas din cei care apreciază cuvântul scris, n.n.) să parcurgă cu atenţie o carte-document, în care ficţiunea şi adevărul reprezintă doi poli ce se întrepătrund.
Paginile de început îl aduc în prim-plan pe dacul, mai degrabă getul, dacă ţinem cont de faptul că s-a născut în zona anticului Tomis (Constanţa), în împrejurimile căruia existaseră numeroase aşezări geto-dacice, Cotylius Bruda, un potent om legat direct de aurul Munţilor Apuseni ca proprietar al unor mine şi a numeroase locuri în care metalul galben se exploata din nisipurile aluvionare ale râurilor şi pâraielor ce străbat arealul Abrud – Roşia Montană – Corna – Bucium dar şi câteva localităţi din care s-a extras aur – Zlatna – Almaş şi nu în ultimă instanţă zona Brad – Săcărâmb – Certej ş.a. din judeţul Hunedoara.
Cu toată situaţia materială excelentă, cunoştea ca nimeni altul valoarea aurului din moment ce inventase şi practicase la Tomis arta făuririi bijuteriilor, hotărăşte în anul 72 d. Chr. să se mute în localitatea Abrudion (Abrudul de astăzi?), unde bogatele sale resurse nu numai că l-au făcut invidiat, dar mai mult, prin mari cantităţi de aur, l-au sprijinit pe Decebal în campaniile militare din anii 87-89 duse împotriva împăratului Domiţian, fiul lui Vespasian şi frate al lui Titus, evenimente favorabile dacilor prin tratatul de pace încheiat între Domiţian şi tânărul dinast dac. Acelaşi ajutor constând din monede de aur şi bijuterii l-a oferit în timpul pregătirii şi desfăşurării evenimentelor din 101-102 şi 105-106, ce i-au adus faţă în faţă pe Decebal şi Traian, evenimente finalizate cu victoria romană şi cu însemnate pierderi resimţite din plin de poporul dac, nevoit să se supună unei puteri universale. Dacă ar fi folosim un termen actual, Cotylius Bruda a falimentat la rândul său ca urmare a  succeselor romane, tragicul său sfârşit fiind legat de masivul Cârnic, unul din cele mai bogate masive de aur filonar de pe teritoriul anticului Alburnus Maior.
Revenind la volumul lui Rusu Abrudeanu, acesta plasează întreaga acţiune în aşa numita Terra Abruttus, derivat, o spune autorul, de la cuvântul Abrudion (aur?) ce stă la originea toponimului actual Abrud. Este de fapt o ipoteză, ca atâtea întâlnite în istoria umanităţii, ce a intrat deja în mentalul colectiv al multora dintre cei care s-au ocupat şi poate mai continuă să se ocupe de această problemă. Aici, la Abrud, bogatul Bruda, a cărui avere depăşea imaginaţia (dacă comparaţia nu este forţată a se vedea Iliada (VII, 180) unde Homer povesteşte despre Micene, cea bogată în aur, cetate din nord-estul Peloponezului, în Argolida, sau faimoasele bogăţii, aur obţinut din aluviunile râului Paktos şi monede din aur cu reprezentarea pe avers şi revers a câte unui cap de taur şi leu, ale regelui Cresus, dinast grec ce şi-a extins regatul în Asia Mică) şi-a ridicat „un palat din aur”, localizat undeva pe actualul deal al Ştiurţului din Abrud.
Povestea de-a dreptul incredibilă a lui Bruda are, cel puţin în opinia noastră, câteva seminţe de adevăr. Aurul Apusenilor, pentru a rămâne doar la aceste meleaguri, a fost căutat, exploatat şi pus în valoare încă de la începutul primei vârste a fierului; ulterior pe teritoriul Transilvaniei şi-au făcut simţită prezenţa sciţii agatârşi semnalaţi de părintele istoriei, Herodot din Halicarnas (sec. V î. Chr.): „pe ţărmul râului Maris locuia poporul agatârşilor care era iubitor de aur şi se desfăta în aur” (Istorii, IV, 104). Având o predilecţie pentru podoabe din aur şi alte pietre preţioase, erau consideraţi cei mai cunoscuţi producători de aur, cules din nisipurile aluvionare ale văilor şi râurilor din zona montană a acestui spaţiu geografic şi istoric. Ulterior, pentru perioada regatului din epoca civilizaţiei geto-dacice, căutarea aurului şi argintului a intrat într-o nouă etapă, ce a dus la constituirea, între altele, a  tezaurului dacic ascuns sub râul Sargetia şi în alte locuri (multe devastate cu mijloace sofisticate de „răpitorii” contemporani!) Acelaşi metal a atras ca un veritabil magnet pe romani, maghiari, austrieci şi alte seminţii care au făcut ca regiunea de care vorbim să devină un veritabil El Dorado râvnit de toţi.
Adevărul de care pomeneam mai sus este confirmat, în cazul Abrudului, de descoperiri accidentale înregistrate ca apărute aici. De-a lungul timpului de pe teritoriul localităţii sunt semnalate două obiecte din aur, o brăţară şi un lanţ masiv încadrate cronologic în epoca bronzului. Tot din acelaşi metal se pomeneşte un cercel ornamentat cu o cruce (?) ce duce cu gândul la creştinism.
Interesante prin mesaj sunt multe monumente epigrafice (inscripţii votive şi funerare) păstrate până în 1981 la baza colinei ce urca spre Liceul „Horea, Cloşca şi Crişan” din localitate: cele mai multe dintre ele provin de la Roşia Montană, anticul Alburnus Maior, fiind returnate aici în 1980, cu prilejul aniversării a 1850 de ani de atestare a celei mai cunoscute aglomerări de colonişti din regiunea auriferă a provinciei Dacia. Tot din epoca romană (secolele II-III) sunt şi monumentele încastrate în turla bisericii Sf. Andrei: lei funerari, medalion şi stele cu imaginea celor trecuţi în lumea umbrelor.
Cu ocazia unui sondaj arheologic din vecinătatea fortificaţiei de care ne vom ocupa imediat, în peretele exterior al clădirii fostului liceu am scos la lumină, după decaparea zugrăvelii, un nou simbol sepulcral roman şi anume un leu, provenit, ca şi artefactele de care tocmai am pomenit, dintr-una din necropolele anticului Alburnus Maior. Fără precizări asupra locului de descoperire sunt opaiţele utilizate pentru iluminatul locuinţelor şi menţionarea unor vase din bronz păstrate la Budapesta. Nu ar fi exclus ca aceste vestigii, toate datând din intervalul prezenţei Romei la nordul Dunării, să fi aparţinut unei aşezări ce fiinţa la Abrud ai cărei locuitori fuseseră angrenaţi în activitatea de căutare a aurului.
Ajungem în continuare la fortificaţia din punctul Cetăţeaua, atribuită de Rusu Abrudeanu unei cohorte din Legiunea a XIII-a Gemina. Locul cercetat de semnatarul acestor rânduri în ani 1977-1978 se află în sud-vestul  orăşelului montan; cercetările sprijinite de fosta direcţiune a liceului (regretatul prof. dr. Victor Mesaroş) au pus în evidenţă, pe latura de nord-vest, valul fortificaţiei înalt de 1,90 m, cu deschidere de 2,50 m. Întăritura de tip burgus ce a utilizat în suprastructura ei pământ şi lemn avea plan patrulater cu laturile lungi orientate pe axul NV/SE şi ocupa o suprafaţă de 2000 mp. Câteva piese de inventar: ceramică fragmentară provenind de la vase tipice olăriei romane dar şi două piese din bronz: o fibulă (port agrafă) cu două ace de prindere de tip Aucissa, cu analogie în Elveţia antică, datată în intervalul veacurilor I-II d. Chr. şi o cană cu toartă „tip antenă”, provenită din atelierele de bronzuri nord-italice, confirmă, prin încadrarea cronologică – sec. I, început sec. II – ridicarea burgului în primii ani ai prezenţei romane în regiunea auriferă a Apusenilor. Din păcate nu s-au descoperit indicii despre trupa militară ce a staţionat aici.
I. Rusu Abrudeanu pomeneşte de o cohortă a Legiunii a XIII-a Gemina, mai aproape de adevăr detaşamente disclocate din unitatea care după participarea la războaiele cu dacii lui Decebal, a fost campată la Apulum (Alba Iulia), de unde şi-a trimis efective şi în regiunea minieră, la Ampelum (Zlatna) şi Alburnus Maior, unde cercetările arheologice preventive din 2000-2006 au confirmat prezenţa trupelor legionare atestate pe lângă 4 inscripţii votive închinate lui Juppiter Optimus Maximus de beneficiari (subofiţeri), comandanţi ai trupelor în cauză şi de material de construcţie (ţigle) cu sigla abreviată LEG XIII G.
Închei aceste rânduri ce pun în lumină realitatea arheologică cu o veritabilă mitologie a aurului  prezentă nu numai în arealul „cadrilaterului” aurifer, dar şi în alte foste provincii romane: Brittania, Gallia, Hispania, Dalmaţia, Tracia, Grecia, Egipt, Asia Mică etc. în care aurul reprezintă una din avuţiile ce nu au lăsat indiferenţi pe mulţi dintre autorii greci şi romani. Pentru a argumenta cele afirmate să-i dăm cuvântul poetului Titus Lucretius Carus (sfârşitul sec. I î. Chr.) care în “De rerum natura” (Despre natura lucrurilor), vorbind despre simbolul  aurului, spunea că acesta simbolizează „bogăţia prin excelenţă care faţă de alte multele duce şi la nenorociri”. (No comment!)
Fortificaţia romană abrudeană este cuprinsă în Lista Monumentelor Istorice din judeţul Alba (Cod AB – I – S – 13 000 6). Poate că nu ar fi lipsit de interes ca pe Cetăţeaua de aici să se ridice un panou cu indicaţii succinte asupra celei mai sigure descoperiri romane locale, aşa cum s-au ridicat numeroasele plăci comemorative ce semnalează aici oameni şi fapte ce au impus locurile în istoria noastră.

Dr. Vasile MOGA

Acest articol a fost citit de 562 ori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Completează termenul lipsă * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.