Acasă » Actualitate » Medicul Nicolae Danciu – un Om cât o strălucitoare poveste

Medicul Nicolae Danciu – un Om cât o strălucitoare poveste

Publicat în 16.09.2014 la ora 11:00

Screen Shot 2014-09-15 at 16.21.24Doamne, ce Ţară minunată este respiraţia Buciumelor! O Ţară purtată de rădăcini şi vâlve pe buzele colorate ale izvoarelor mereu cu surâs de Detunată ca să ajungă în palmele fiecărei naşteri un alt fel de buchet de merinde, adică un bob de credinţă fără sfârşit.

O Ţară a Buciumelor, acolo unde legenda Detunatelor este pariul între spaţiu şi timp, între bogăţii nesfârşite, trudă şi jertfă învelite în acelaşi strai de miner, de căutători şi cultivatori de aur peste care s-au suprapus migraţii ale împătimiţilor de comori, dar şi sărăcia, lungile procese, freamătul sacadat al lacrimii şi neputinţei de tip “Fefeleaga”, de tip Jovenel, de alarmă în munţi, dar şi de cântece de dor şi jale, de dragoste şi cătănie cunoscute ca şi manuscrise ale inimii buciumane.
Din această Ţară, au plecat în lume, nemaiîntorcându-se mulţi dintre ei, bărbaţi şi feciori, femei şi fecioare în căutarea sau la întâlnirea cu un alt destin. Aici am întâlnit o familie nebuloasă, el, miner care a călătorit pe mai multe continente ale lumii, dăruindu-ne o plachetă de versuri tulburătoare, un Cântec al buciumanilor, şi ea, soţia lui, mesagera acestui cântec nepieritor preluat pe alte “strune” de un Furdui, şi el “feciorul de cremene, cum nu-i alt cântec să-i semene”. Aici m-am împrietenit cu profesorul Macaveiu, şi-am scris împreună cărţi, am scobit drama Arhanghelilor până în adâncul credinţei lui Ion Agârbiceanu, acest năvalnic alfabet al firii… Aşa s-au născut expoziţii, întâlniri, “Zilele Agârbiceanu”, Muzeul “Fefelegii”, al datinilor şi obiceiurilor.
Şi cu mult mai aproape de noi, aici, la Bucium, rezemat de numele Ecaterinei Varga, am întâlnit un Om mărunţel în aparenţă la trup, dar cu braţele tari ca şi lemnul de corn, precum surâsul bolovanilor şi mintea ageră ca freamătul izvoarelor şi fructelor şi surâsul rotunjit de o vocaţie a împlinirii. Numele lui: Nicolae Danciu, pruncul rămas fără tată la numai opt ani, împărtăşindu-şi lacrima cu munţii, gurile de mină, luând viaţa în propriile mâini, care aveau să frământe lutul bucuriilor şi tristeţilor, ajungând să termine o şcoală tehnică, apoi Facultatea de Stomatologie, pentru a deveni un nume, un specialist cu o vastă biografie înrudită cu familia renumită a Bârleştilor, Octavian şi Ovidiu, în care Ţara, după atâtea peripeţii prin Numele şi Prenumele lor îşi recunoaşte propriii fii. Mai ieri l-am întâlnit pe domnul Nicu, aşa cum îi spun toţi sebeşenii, dar şi albaiulienii sau cei veniţi de departe, din alte meleaguri. Acolo, la Sebeş, pe strada Aviator Olteanu, nr. 23, într-o casă odihnindu-se între pruni, nuci, cireşi, meri plantaţi de el însuşi pentru a bucura şi a se bucura, aici, la această adresă l-am căutat, încercând să dezvolt un sentiment acut, mereu prezent de-a lungul şi de-a latul istoriei zbuciumate a Munţilor Apuseni legat de ceea ce încă înţelegem prin denumirea de moţi şi ţopi, aceşti oameni rămaşi parcă de la facerea lumii ferestre deschise spre eternitate. Şi iată revelaţia clipei, parcă adunându-se de sub umbra liniştii patriarhale, de acolo unde râul şi ramul sub cariatidele caselor, gândurilor, speranţei silabisesc: Moţii sunt adevăratul aur al Munţilor Apuseni. Cel din adâncuri este mai mult al îngerilor şi diavolului. Comoară a sacrelor rădăcini, moţii au ţinut istoria trează, aerul curat al tradiţiilor, avându-i mereu ca steag de mire pe un Horea, pe un Cloşca şi Crişan, venele groase ale pământului, pe un Avram Iancu, cel prăbuşit în fluier precum amurgul în lanurile de floarea soarelui, dar şi pe un 1 Decembrie 1918 coborând spre Alba Iulia în şiruri nesfârşite de cântece şi haine de sărbătoare. Ei sunt cei ce-au umplut cetatea, ce-au păstrat ordinea pe metereze, pe ziduri mustind de sângele iobagilor români. Fără ei, Transilvania n-ar fi îmbrăcat straiul fierbinte al unităţii naţionale. Ei sunt strigătul nestăvilit şi al Revoluţiei din 1848-1849, în care şi astăzi se aud culorile curcubeului murmurând sintagma “Noi vrem să ne unim cu Ţara”. Şi ei s-au strâns din nou în suferinţe şi neajunsuri, şi pentru ei s-a făcut atât de puţin, mai puţin chiar decât încercările Ecaterinei Varga, “doamna noastră”, apărând procesele lor pe la Alba şi Aiud. Şi, ca fiu al lor, mi-e ciudă, simt un nod în gât gândindu-mă numai la bogăţiile care
s-au cărat din munţi de peste două milenii fără să se pună nimic în loc. Prăpădite ca vai de ele, aşezări montane precum Abrudul, Zlatna, Baia, Câmpeniul, nu pot ieşi la suprafaţă, nu pot impune un anumit respect pentru exploatatele lor rădăcini. Ce le-a adus Revoluţia? Destrămarea şi a ceea ce a fost bun pentru societate, neputinţa de a-şi clădi un viitor pentru ei şi familiile lor, care-i va duce la părăsirea multor areale, lăsând în urmă blesteme şi promisiuni politice hidoase. Nu-s fabrici, nu-s ateliere, nu-i un viitor pentru pruncii lor. Şi, mi-e martor Dumnezeu cât de mult am visat şi visez un adevărat Muzeu Etnografic, un Muzeu al satului în Munţii Apuseni, case memoriale, o casă memorială a Revoluţiei din 1848-1849, un institut de silvicultură. Dar, cine să le facă? Moţii au căzut sub secure şi topoare, sub drujbe şi maşini de tocat pădurile şi arată tot mai mult ca o casă ce-şi pierde acoperişul. Moţii, de altfel, numai ei, au rămas şi rămân mereu generaţii de sacrificiu.
Dar, să revenim, zic. Eşti un mecena în stomatologie, un specialist, ai făcut din cabinetul tău dentar o adevărată şcoală, o instituţie în care întâlneşti studenţi, profesori, colaboratori, cadre universitare din ţară şi străinătate, mulţi invitaţi care se minunează de ceea ce ai înfăptuit şi reuşeşti să menţii la standarde europene. Ar fi interesant de ştiut cum ai reuşit, dacă există un secret al meseriei tale, şi dacă el te-a ambiţionat, te-a împins mereu să fii egal cu tine însuţi, să-ţi depăşeşti propria condiţie umană. Mărturisesc cu sinceritate că aici, la tine, în gâlceava aceasta dulce de studenţi care fac practică, de colege ale tale atât de frumoase ca meserie, atente, distributive, de specialişti de la Cluj, Sibiu, Timişoara, din Germania etc., am întâlnit mulţi albaiulieni care te preţuiesc, te admiră, fiind de mult un altfel de cetăţean de onoare al Sebeşului, care te recomandă, îţi ascultă intervenţiile prin reviste de specialitate, la radio, televiziune. Nu-i uşor!
„Nimic nu-i uşor pe lume. Ceea ce ne ţine şi ne defineşte este adevărul muncii, al credinţei, al iubirii de semenii tăi, de moşie, a le răspunde în fiecare clipă la suferinţe. Un stomatolog adevărat are un singur orar: al permanenţei! Nu vreau să mă laud, nu vreau lauri, onoruri, mă mulţumesc cu frumuseţea oamenilor care-mi dau Bună ziua.”
M-a impresionat un lucru, şi trebuie să-l divulg. Ai alături de tine pe fiul tău, ce ţi-a călcat pe urme în această fabuloasă, trudnică meserie. Este tatăl a doi prunci devastator de frumoşi, un specialist într-o continuă depăşire de sine. Ştiţi ce mi-a spus? Simplu:
„Tata este un părinte adevărat. A făcut din mine ceea ce sunt, probabil, materialiceşte vorbind, şi ca educaţie, un bun ascultător, un om ce îşi respectă blazonul şi vede în oameni acelaşi răsărit de soare. Puteam rămâne prin mari oraşe, dar am venit aici, unde tatăl meu, toţi colegii, formăm o trupă de asalt împotriva durerii umane”. Ce zici? „Ce să zic? E truda lui, e viitorul lui în joc, frumuseţea familiei sale”.
„Ceea ce aş vrea să adaug este legat de unire, care nu este o dezbinare, ci brazda adâncă trasă în sângele românităţii, a moţilor tot mai osteniţi, îmbătrâniţi, marginalizaţi, furându-li-se viaţa de sub picioare. Ce dramă şi Roşia Montană, minele de la Bucium, cele de la Baia, de la Abrud! O dramă pusă în mişcare de laşitatea unor politicieni, după aşa-zisa, tot mai blestemată de unii, pe drept, pe nedrept, Revoluţie din 1989. Trec prin Bucium şi mă doare sufletul, trec prin Mogoş, Valea Barnii, prin Roşia, şi mă doare sufletul. Muntele-i, parcă, pe picior de plecare. Atâta minciună politică s-a întors în Apuseni că a devenit o băltoacă, un eleşteu gata să ne hrănească doar cu cianură şi lacrimă de moţi”.
Totuşi, spune-mi un gând alb, o sintagmă care să ne liniştească, să ne limpezească sufletul. Uite, această instituţie pe care ai creat-o cu sudoarea frunţii şi-a braţelor tale, lasă imaginea că se poate, că românul trebuie să se reîntoarcă, de altfel ca şi moţii, la talpa satului, a obiceiurilor şi tradiţiilor, să le replanteze prin grădini, pe ogoare, prin izvoare şi păduri, să le ude mereu cu bunătatea şi curajul lui, să le apere de râia politică, de surâsul întunecat al monedei străine, să-l poată lăsa biografie statornică urmaşilor săi!
„Un gând alb este ca o zi frumoasă, în care îţi odihneşti spiritul, trupul, vocaţia, familia, prietenii. Pentru moţii mei, nimic nu-i mai important decât să ştie că nu-s frunză bătută-n vânt, că a venit timpul libertăţii de a-şi croi viitorul, stăpâni pe moştenirea lor, devenită cunoştinţă şi avuţie naţională, de a-şi rechema fiii acasă să pună umărul la desăvârşirea unor idei luminoase.
Să veghem la acest fel de biografie, dacă vrem ca generaţiile acestea şi cele viitoare să aibă un nou destin! Nu mai putem trăi cu minciuni şi promisiuni deşarte. Meseria este plugul de aur. Moţii trebuie să reînveţe acest proverb, ca şi oricare român. Altfel, nu mai putem trăi. Ne pierdem ca popor. Ne destramă puterea banilor, aroganţa, falsele virtuţi ale politicianismului contemporan. Moţii să nu uite că-s „număr şi putere”. Auziţi cum plânge ţara sub vuietul apelor? Şi politicienii, unii dintre ei, se distrează, ies la televiziune, fac pe atotştiutorii. Nu-i a bună”.
Domnule doctor Nicolae Danciu, orice întâlnire cu dumneavoastră este o lecţie de prosperitate morală binevenită. Mulţumesc pentru ea, aşa cum sute de pacienţi se bucură că existaţi, că au un prieten adevărat!

Cu bine,
Ion MĂRGINEANU

Acest articol a fost citit de 338 ori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Completează termenul lipsă * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.